Agricultura Locuitorii Ţării FăgăraÅŸului au dus o luptă permanentă cu pământul, ocupându-se de agricultură din primăvară până toamna târziu. Teritoriul satului este în general împărÅ£it în „hotare", unde ţăranii cultivă porumb, grâu, cartofi; Cultura cânepii pentru fuior era în trecut în atenÅ£ia femeilor. Fuiorul era materia primă pentru pânza pe care o Å£eseau în „război" ÅŸi din care făceau îmbrăcăminte. Semănatul se făcea mai des, pentru ca firul să crească cât mai subÅ£ire. După ce se punea la uscat, cânepa era pregătită pentru „topit": era Å£inuta în apă timp de 6-7 zile. Apoi se usca ÅŸi se prelucra, obÅ£inându-se „fuiorul de cânepa", ce era tors ÅŸi transformat în firul folosit la împletit ÅŸi la Å£esut. Astăzi aproape nicăieri în Tara FăgăraÅŸului nu se mai cultivă cânepa, iar „războaiele" pentru Å£esut au devenit în mare parte piese de muzeu.
CreÅŸterea animalelor a fost ocupaÅ£ia de bază a sătenilor.Cultura plantelor era astfel orientată încât surplusul să fie folosit la hrana animalelor, rareori se comercializa. Animalele erau scoase la păşunat: ciurda de vaci, boi ÅŸi bivoli, cai, turmele de oi sau cârduri de porci. Efectivele de animale s-au redus, dar sătenii au continuat să crească câte 1-2 vaci, bivoliÅ£e ÅŸi porci. CreÅŸterea oilor , tradiÅ£ională în această regiune, se practica după obiceiul transhumanÅ£ei. Primăvara (la începutul lunii mai), turmele satului ÅŸi cele particulare îÅŸi stabileau stânile în zonele de păşunat ale satului. Produsele obÅ£inute (brânza, lâna si pieile) erau transportate în sat, urmând a fi utilizate în gospodărie, iar surplusul comercializat. Oile rămâneau la stâna până la prima zăpada, când reveneau în sat. Ciobanii mai înstăriÅ£i se asociau câte 2-3 ÅŸi plecau cu turmele în Banat sau în Baragan, unde petreceau iarna.
Prelucrarea lemnului are o veche tradiÅ£ie în zona FăgăraÅŸului , fiind atestată documentar în secolul al XVII-lea la Breaza, ViÅŸtea de Sus ÅŸi Porumbacu de Jos. MeÅŸteÅŸugul prelucrării lemnului s-a practicat în continuare ÅŸi în alte centre ale regiunii, pentru satisfacerea multiplelor nevoi gospodăreÅŸti, lemnul fiind uÅŸor de prelucrat ÅŸi decorat. Uneltele utilizate în prelucrarea diferitelor esenÅ£e lemnoase (fag, stejar, brad, paltin) sunt tradiÅ£ionale: securea, barda, dalta, tesla, scaunul cu cuÅ£itoaie, sfredelul, ghelaul, compasul.
Cojocăritul ÅŸi prelucrarea pieilor (tăbăcăritul) Practicarea păstoritului ÅŸi creÅŸterea vitelor în Å¢ara Oltului au contribuit la apariÅ£ia ÅŸi dezvoltarea unor meÅŸteÅŸuguri casnice ţărăneÅŸti, fiecare sat avându-ÅŸi cojocarii, pielarii ÅŸi tăbăcarii săi. Documentele vremii atestă practicarea acestor meÅŸteÅŸuguri încă din anii 1640-1680 (Lisa, Mândra, Beclean, Porumbacu de Jos). Aceste meÅŸteÅŸuguri au fost practicate ca o îndeletnicire complementară, meÅŸteÅŸugarii satelor fiind în paralel agricultori ÅŸi crescători de animale.
Olăritul MeÅŸteÅŸugul olăritului are vechi tradiÅ£ii în zonă ; este atestat documentar în perioada 1632-1648 la Bucium ÅŸi Breaza, ArpaÅŸ, Porumbac ÅŸi Comăna, iar după 1722 la Cuciulata, ToderiÅ£a ÅŸi FăgăraÅŸ. Specializarea în olărit se produce prin secolele XVIII-XIX, când apar centrele de olari la sate - CârÅ£a, Åžercaia, Noul Român. În oraÅŸul FăgăraÅŸ specializarea s-a produs mai devreme, deja în anul 1614 este atestată o breaslă a meÅŸterilor olari.
Fiecare centru prezintă elemente specifice, ce vizează gama morfologică, ornamentală ÅŸi mai puÅ£in cea cromatică. Ornamentele sunt realizate cu mijloace tehnice simple - prin incizie, aplicare de material în relief ÅŸi prin colorare cu pensula sau cu cornul; decorul este dominat de elemente abstracte, astrale ÅŸi fitomorfe stilizate dispuse în frize, ghirlande sau pe sectoare verticale. De reÅ£inut că în centrele din Å¢ara Oltului s-a practicat arderea oxidantă a lutului, de unde ÅŸi culoarea roÅŸie specifică ceramicii din zonă. La finele secolului al XlX-lea meÅŸteÅŸugul olăritului ÅŸi-a încetat activitatea în zonă.
Prelucrarea fibrelor vegetale ÅŸi animale MeÅŸteÅŸugul prelucrării fibrelor vegetale ÅŸi animale , cunoscut în Å¢ara Oltului încă din epoca bronzului, a constituit una din cele mai intense activităţi casnice, unelte (frângători de meliţă, piepteni pentru câlÅ£i, darac, furci de tors, depanator, răşchitor, urzitoare sau război de Å£esut) ÅŸi procedee tehnice transmiÅ£ându-se din generaÅ£ie în generaÅ£ie. Această îndeletnicire a fost favorizată de posibilităţile de creÅŸtere a oilor ÅŸi de cultivare a cânepii ÅŸi inului, asigurând necesarul de Å£esături pentru îmbrăcăminte sau uz gospodăresc.
Pictura tradiÅ£ională MeÅŸteÅŸugul încondeierii ouălor ÅŸi pictura pe sticlă - mai sunt practicate în zilele noastre doar de câteva persoane. Pictura pe sticlă este cel mai apreciat gen al artei populare din zonă, apariÅ£ia ei în Å¢ara Oltului la sfârÅŸitul secolului al XVIII-lea fiind determinată de condiÅ£ii social-istorice specifice ÅŸi de tradiÅ£ii culturale bine închegate (influenţă bizantină ÅŸi brâncovenească). Pictura pe sticlă a fost strâns legată ÅŸi de apariÅ£ia ÅŸi dezvoltarea în zonă, în secolele XVI-XIX, a manufacturilor de sticlă. Acest meÅŸteÅŸug a cunoscut în regiune două curente distincte. Primul a aparÅ£inut zugravilor profesioniÅŸti de pictură murală, care au zugrăvit ÅŸi icoane pe lemn ÅŸi sticlă ÅŸi care au făcut parte în general din familiile Pop din FăgăraÅŸ ÅŸi Grecu din ArpaÅŸul de Jos. Al doilea curent al artiÅŸtilor populari ridicaÅ£i din rândul ţăranilor a activat din a doua jumătate a secolului al XlX-lea - Nicolae CaÅ£avei, TamaÅŸ (tatăl ÅŸi fiul), Ana Deji, Savu Moga, Matei Purcariu activând în centrele FăgăraÅŸ, ArpaÅŸul de Sus, LudiÅŸor ÅŸi CârÅ£iÅŸoara. MeÅŸteÅŸugul încondeierii ouălor a constituit un document grăitor de cultură străveche. Păstrat prin tradiÅ£ie, se situează la nivelul celorlalte manifestări artistice din zonă prin conÅ£inutul tematic al motivelor decorative, prin regulile compoziÅ£iei ÅŸi prin colorit; predominantă este culoarea roÅŸie, motivele detaÅŸându-se prin conture albe realizate prin închistrire cu condeiul ÅŸi cu ceară de albine.
Extragerea uleiului comestibil din seminÅ£e de dovleac. În unele sate din Å¢ara FăgăraÅŸului au funcÅ£ionat « pisăluge » (teascuri pentru sămânÅ£a de dovleac) cu care se obÅ£inea ulei comestibil ; aceste teascuri funcÅ£ionau la capacitate maximă mai ales în posturile Crăciunului ÅŸi al PaÅŸtelui.
Morăritul La început oamenii obÅ£ineau făină din secară (mai târziu din porumb) cu ajutorul a două pietre ferecate puse în miÅŸcare cu efort propriu ; după o vreme omul a pus la lucru apele râului pentru a acÅ£iona pietrele ce măcinau cerealele ; a apărut meÅŸteÅŸugul morăritului , bine dezvoltat mai ales pe văile din Å¢ara FăgăraÅŸului. Åži astăzi există în judeÅ£ul BraÅŸov (în satele Ohaba, Bucium, CârÅ£iÅŸoara), mori de apă din secolul trecut, concurând cu tehnologiile moderne.
Instalaţii hidraulice tradiţionale Joagărele, servesc la tăierea verticală a cherestelei printr-un sistem de transmisie simplu ce are la bază două componente: roata de apă şi roata de transmisie.
Industria textila bazată pe exploatarea energiei cinetice a cursurilor de apă datează din vremuri străvechi. Dârsta sau piua rudimentară acÅ£ionată de o apă curgătoare, în care se băteau postavul ÅŸi dimia (Å£esătură groasă de lână albă), este o instalaÅ£ie hidraulică populară apărută pentru prima oară în jurul anului 1000d.Hr.
Pe teritoriul României, folosirea acestui dispozitiv apare menÅ£ionată după 1300; un document din 1444 atestă prezenÅ£a unei astfel de instalaÅ£ii în satul Voila, pe Olt. Dârstele ca ÅŸi pivele reuÅŸeau să împletească Å£esăturile de lână, prin frecarea ÅŸi presarea lor între doi cilindri rotitori ÅŸi prin lovirea lor cu ciocane de lemn acÅ£ionate vertical într-un mediu umed. Daracul este un dispozitiv construit din două piese cilindrice prevăzute cu dinÅ£i în formă de cuie, folosit pentru scărmănatul lânii ÅŸi al altor materiale textile.
Vâltoarea reprezintă cea mai veche tehnologie hidraulică de procesare a produselor textile.
Bijuterii ÅŸi podoabe Colierele făcute din monede de aur, argint ÅŸi cupru s-au purtat de-alungul multor generaÅ£ii la rochile tradiÅ£ionale. Aceste coliere puteau fi scurte ÅŸi purtate la baza gâtului, sau mai lungi, să acopere pieptul.
Bijuteriile erau făcute din cupru ÅŸi alamă, folosindu-se diferite tehnici, cum ar fi ciocănirea, găurirea, topirea, gravarea, filigranarea. Ornamentele din metal au ajuns în România din partea de sud, pe calea mesteÅŸugarilor macedo-români din Balcani.
Åžiragurile de mărgele erau făcute din sticlă, coral, piatră, chihlimbar, oase, scoici ÅŸi erau purtate la costume. Mărgelele din sticlă sau ceramică ce imitau stilul murano din Boemia, au fost introduse în secolul al XVIII-lea de către negustorii cehi.
Costumul tradiÅ£ional Structura de bază a costumului tradiÅ£ional românesc este formată dintr-o cămaşă ca un furou (ie) făcute din in, lână sau cânepă, care se leagă în talie. Croiala acestor cămăşi este asemănătoare pentru hainele de femei cât ÅŸi pentru cele bărbăteÅŸti, în general cele purtate de femei sunt de obicei lungi până la gleznă în timp ce cămăşile bărbaÅ£ilor ajung până la genunchi ÅŸi sunt purtate peste pantaloni sau jambiere.
Straiele populare purtate de bărbaÅ£i sunt compuse din o cămaÅŸa albă, pantaloni albi, pălărie, curea, vestă ÅŸi, sau palton. DiferenÅ£ele locale sunt indicate de către lungimea cămăşii, tipul de broderie, croiala pantalonilor, pălărie, curea, sau modelul vestei. În cele mai multe regiuni cămăşile sunt purtate peste pantaloni, stilul cel mai vechi.
Muzica tradiÅ£ională Strigăturile sau chiuitura sunt partea importantă a dansurilor folclorice româneÅŸti. Au diferite forme, procedeul strigăturii sau al chiuiturii în timpul dansului este un fenomen unic în România.